ternitățile fără de început și fără de sfârșit se întâlneau ca razele unei sfere în punctul Unic care era Iubirea. De-a lungul fiecăreia, aceasta își extindea Bucuria de A Simți – de A Se Simți doar pe Sine în Liniștea dinaintea Creației.

Nimeni nu știe cum, de ce sau când a început Iubirea să vrea Altceva. Pentru că în Infinitul ei nu existau modalități, momente, motive. Pur și simplu Plinătatea Plinătăților tânji să Iasă Afară. Cum Afară nu exista în imensitatea aceea, își creă un Afară pe dinăuntru, despărțindu-și Ființa în două: o Putere Masculină și o Putere Feminină. Acestea se puteau experimenta una prin alta, dând Iubirii Trăirea lui În Afară, deși amândouă erau Înăuntru.

Și nu era niciuna mai sus sau mai jos, mai goală sau mai plină ca alta. Erau mai mult ca Mirele și Mireasa în Camera lor Nupțială, savurându-și diferențele care se topeau, uneori, în Iubire. Erau una, erau două, erau una, erau două, urmând pulsul Plăcerii de A Fi Uniune și Separare, privindu-se din afară și simțindu-se pe dinăuntru.

Alte și alte eternități trecură până cele două Puteri tânjiră și ele să se trăiască oarecum Altfel. Atunci Iubirea le croi două trupuri: una primi în dar Spațiul, cealaltă primi în dar Materia Plină. Și, ca fiecare să experimenteze și prin ea însăși, și prin cealaltă, o eternitate era una Spațiul, o eternitatea trăia ca Materie Plină.

Spațiul îmbrățișa Materia, cu neputință de a fi una fără cealaltă, rămânând în același timp două.

Și în Spațiu, și înăuntrul Materiei care era fără formă, Puterile Iubirii cerură noi trupuri, tânjind să se experimenteze ca mulțimi, rămânând, totuși, undeva, ele două. Atunci Iubirea le croi trupuri de sori și planete, după care le dărui trupuri pe fiecare soare și pe fiecare planetă în parte. Le croi trupuri de întinderi de pământ și de mări, după care le dărui trupuri tot mai mici – de păsări, de animale, de stânci și de plante. În toate erau Puterile ei – una Masculină și una Feminină, care uneori nu erau separate.

Mulțimile de trupuri nu trăiau o eternitate, dar aveau fiecare o viață. Astfel, Puterile erau când un trup, când altul, schimbându-și rolurile de-a lungul vieților adunate. Așa se puteau privi cu aceiași ochi în care se oglindeau în ere diferite, ca să le fie Trăirea deplină.

După un timp, în mulțimi apăru Omul. El era dintre făpturile care aveau cele două Puteri laolaltă. Multă vreme, el trăi iubind Materia Plină căreia îi pusese numele de „Natură”. Și cum să nu o iubească, de vreme ce într-o viață el era Om și ea era Natură, în cealaltă viață era el Natură și ea se făcea Om? Între ei nu era diferență și amândoi știau lucrul acesta. Iubirea de Celălalt era totuna cu Iubirea de Sine, chiar dacă acel Sine nu era al trupului tău într-o viață.

Atunci când Omul tânji să se despartă în două, Natura se despărți și ea în mai multe. Era de acum cu neputință să mai ții socoteala care Putere era și pe unde. Pe amândouă le găseai pretutindeni și ele știau a se găsi una pe alta, indiferent de trupul în care sălășluiau în viața aceea.

Într-una din ere, Puterea Masculină se ascunse în Bărbat, în vreme ce Puterea Feminină se topi în Fierul pământului. Cele două Puteri numiră era aceea: „Era Atingerii”. Aveau să se regăsească printr-o Joacă de-a Căutatul, după care Bărbatul avea să mângâie și să modeleze Fierul cu mâinile lui, iar Fierul avea să-i opună ceva rezistență, ca o seducătoare ce nu se lasă ușor cucerită.

Niciunul nu știa, la vremea aceea, că avea să apară în calea lor altfel de Putere… o Putere fără chip, căci nu era din lumea aceasta și care, pătrunzând în inima Omului, îi vrăji gândurile dându-i tot soiul de vise… vise care nu fuseseră nicicând visate în toate viețile lui pe pământ.

Când în sfârșit avu loc Întâlnirea, în loc de mângâiere, Fierul cunoscu sub mâna grea a Bărbatului ceva ce nu cunoscuse nimeni încă de la începutul Creației și cu atât mai puțin înainte: Supunerea. În locul uneltelor și al micilor ornamente din viața de zi cu zi sau din operele de artă, Fierul fu folosit pentru făurirea armelor de ucidere și mai ales a Barosului. Acesta din urmă spărgea piatra și cărbunele din adâncul pământului în căutarea unui metal de care nu avusese nimeni nevoie până atunci și care era motivul venirii Puterii Străine: aurul.

Fierul trebui să-și plece capul în fața aurului, lăsându-și greutatea și forța folosite în slujba lui, chiar dacă acesta era mai slab și mai puțin decât el. Odată cu Fierul, își plecă fruntea toată Materia. Noul Împărat domnea prin violență, nimicind nesupunerea prin Puteri care nu erau ale lui, dar Creația nu voi să se unească întru nimicire, la rându-i, ci făcu semn tuturor să aibă Răbdare.

Timp de o sută de veacuri, Împăratul fu lăsat să-și facă de cap ținând sub călcâiul greu al mândriei Materia. Puterea Feminină gemea de dor și durere, dar Puterea Masculină nu mai avea urechi pentru ea. Sub vraja cea grea, uitase de joaca propusă și de numele erei ce o trăia…

Dar la sfârșitul celor o sută de veacuri, veni rândul Puterii Feminine să fie Om, iar al Puterii Masculine să devină Materie. Cu capul plecat, Noul Fier aștepta să i se întoarcă Supunerea cruntă pe care o oferise, dar Puterea Feminină nu se întrupă în Bărbat, ci se strecură într-un trup de Femeie. De Femeie îndrăgostită de Fier.

Ajunsă în rang de Împărăteasă, aceasta ceru să se aducă înaintea ei tot Fierul care se afla în împărăție. După ce își trecu visătoare degetele peste corpul rece și aspru al Fierului neprelucrat, șopti cu iubire:

– Te vei numi „Fier Forjat”…

După care, dădu poruncă fierarilor ca tot Fierul lucrat în împărăție să cunoască arta cea mai distinsă prin care Fierul avea să redevină ceea ce fusese și chiar mai mult: de acum înainte, chiar și uneltele de zi cu zi aveau să fie tot Opere de Artă…

La auzul poruncilor ei, vraja în care zăcea Puterea Masculină din spatele Fierului se risipi și aceasta se scutură ca de un coșmar. Umerii i se îndreptară și fruntea i se înălță cu îndrăzneală. Iubirea îl ridicase la locul de drept.

Puterea Feminină își privi prin Femeie consoarta care o privea înapoi prin Fierul răscumpărat. Nu se pierduse nimic. Prin experiența trăită devenise fiecare mai mult.

Puterea Străină fu nevoită să se retragă din fața Iubirii, făcând loc următoarelor Vieți.

Vieți în care Omul nu va fi mai presus de Materie și nici Materia mai presus de Om.

…până când Puterea Feminină și Puterea Masculină vor hotărî să trăiască, din nou, Altceva…

(Eva de Christo, Povești din Iatacul Mirilor)